Aici începuse discuția despre discontinuitatea spațială prezentă în arhitectura vernaculară pastrată. Am povestit espre limitele care dispar în interiorul unei comunități protejate - fie că sunt rigide sau permeabile, despre explorare și apartenență, băncuța din fața porții, reinterpretarea laviței a lui Louis Kahn și veșnicia care o rămas la sat. Reflecția asupra limitelor în arhitectura tradițională devine una explicativă, spațiul rural ajungând un limbaj al relațiilor din comunitate.

Mi-am adus aminte de comunitatea de pe Iangă casa bunicii, mărginită de garduri care erau de fapt doar obstacole de sărit în avântul clădirii unui „ceva”, din ce a mai rămas pe cealaltă parte.

foto: atelier la Muzeul Astra, Sibiu